Plouă cu lacrimi

Plouă…Soarele s-a ascuns în norii care au împînzit cerul. A cui o fi fața întunecată a cerului? Ce om o fi supărat? Ale cui or fi lacrimile care s-au transformat în picături de ploaie? Ce suflet bun plânge și de ce nu-și poate ostoi dorul sau ascunde necazul?Întotdeauna oamenii care merită soarele, de multe ori nu apucă decât să privească norii de ploaie. Ce durere poate ascunde un suflet ? Și câte înțepături de cuțit primește în timpul vieții un om? Cu toții mergem alături de soartă fără să știm că pe aceeași cărare este și destinul. Mărinimia cerului este zilnic slăvită pentru ceea ce trăim : un necaz,o bucurie ,liniște,sănătate și familie. Toți oamenii au perioade când o dată ajung cu mâna la cer și alteori se trezesc trântiți la pământ. Nu cred că există oameni fericiți sută la sută. Fierul trece prin foc,omul prin încercări. Când sănătatea cuiva apropiat este șubredă și sufletul nostru arde. Flăcările sunt ațâțate de neputință, de durere și de iubirea pe care i-o purtăm persoanei dragi. Câți dintre noi nu am trecut prin ploaia vieții fără umbrelă? Atunci ne-am agățat de adierea vântului cu gândul și am sperat spre mai bine ,ridicând privirea spre cer,așteptând ajutorul divin. Se spune că,Dumnezeu lucrează prin oameni. Este adevarat. Trăind între viață și moarte întotdeauna întâlnim oameni care ne oferă ajutor și încredere. Oamenii sunt ca florile de primăvară.  Primesc ploaia cu bucurie și uimire ,împărțind culorile grădinii de flori cu ei înșiși. Sper să plouă cu zâmbete, arătându-se pe cer curcubeul fericirii !

Autor : Mirela Macaveiu